BluePink XHost

Servere virtuale de la 20 eur / luna. Servere dedicate de la 100 eur / luna - servicii de administrare si monitorizare incluse. Colocare servere si echipamente de la 75 eur / luna. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

Momentul astral al solstiţiului de vară când se deschid cerurilor pentru cei care ştiu să le vadă este şi sărbătoarea sânzienilor şi este un minunat prilej pentru poetul Adrian Munteanu să treacă ecuatorul existenţei sale literare. Îl felicit pentru acest pas pe care îl face. Despre cartea lui vor vorbi doi critici literari, n-am să insist asupra ei n-ar fi frumos din partea unui editor să laude cartea pe care o editează dar pot să vă spun că sunt fericit că scot numai cărţi care îmi plac, cărţi pe care le iubesc, cărţi ale unor autori în care cred.

Adrian Munteanu e un autor cu totul deosebit care lasă peste tot pe unde trece o frumoasă amintire o frumoasă posibilitate de prietenie şi de colaborare. Drumurile lui prin existenţa instituţilor culturale braşovene s-au intersectat fertil cu tot ce are frumos Braşovul în domeniul cultural începând de la tinerii optzecişti (şi astăzi tot tineri), până la iluştri academicieni şi superbi artişti, care reprezintă sarea şi pâinea acestui pămânr. Îl rog pe domnul Andrei Bodiu să ia cuvântul. Vă mulţumesc!

L-am rugat pe domnul Drăgan să vorbesc primul despre această carte pentru că astăzi studenţii noştri susţin lucrările de diplomă, am fugit cât am putut de repede şi trebuie să mă întorc la fel de repede la facultate. În primul rând aş vrea să spun, că în această carte aici se întâlneşte foarte bine omul deosebit despre care vorbea domnul Drăgan cu poetul care este Adrian Munteanu.

Cred că în peisajul cultural al oraşului nostru, Adrian Munteanu este o figură singulară pentru că eu nu ştiu ca Adrian Munteanu să aibă duşmani. Este un om care are o asemenea deschidere sufletească şi comportamentală şi astfel coexistă lucrurile astea în dânsul încât sunt convins că nu are duşmani. Sunt foarte puţini oamenii care nu au duşmani. Şi asta înseamnă, cred eu, o mare calitate a omului pentru că el se lasă deschis sau se arată deschis în permanenţă faţă de tot ce înseamnă frumos sub o formă sau alta.

Sigur că esteticul îşi are valenţele lui diverse şi categoriile critice cu care e măsurat. Adrian Munteanu pare mai puţin interesat de asta cât de faptul că există în domnia sa o preţuire pentru artist care trece dincolo chiar de uzualele criterii critice şi probabil şi de aceea este atâta lume aici pentru că ne aflăm în faţa unui om pentru care arta este un mod de a fi, şi pentru care arta rămâne veşnic teritoriul unei inocenţe, în sensul cel mai frumos - adică ne aflăm în faţa unui om care şi-a păstrat o tinereţe absolut remarcabilă. Aşa cum l-am cunoscut când aveam şaisprezece ani, aşa îl văd şi acum, adică mi se pare că este una dintre acele naturi fericite peste care timpul nu trece în afară că i s-a albit părul şi i s-a albit şi barba, cred că e acelaşi chiar sunt convins că e acelaşi spirit tânăr care a fost întotdeauna.

Îmi amintesc de exemplu de faptul că într-o întâlnire cu studenţii de la litere povestea despre un proiect pe care îl are, proiect pe care trebuia să-l ducă la capăt în Canada. Pentru studenţii noştrii a fost o absolută revelaţie pentru că au văzut în faţa lor un om nu foarte tânăr, care avea nişte proiecte foarte mari. I-am şi spus atunci că m-am bucurat foarte mult că a venit printre studenţi pentru că le dă acest tonus pe care trebuie să-l aibă tinereţea faţă de existenţă în general.

Acum venind către poezie, aceste sonete sunt fără îndoială într-o directă relaţie cu ceea ce spuneam mai devreme. Ele reprezintă această fragilitate sufletească pe care o descoperim la acest om, care îşi găseşte expresia într-o poezie cu formă fixă. Domnia sa leagă modul petrarchist de sonet modelul 4+4+3+3 cu rimele consacrate în această situaţie, deci alege o formă fixă pentru a exprima această fragilitate sufletească, această inocenţă veşnic tânără despre care vorbeam.

Cred că în această carte care se intitulează Sonete 1, deci este un prim volum, ne aflăm în faţa unui poet preocupat de temele esenţiale eterne ale umanului şi pentru care limbajul poetic vine să se subordoneze şi să se integreze acestor teme pe care autorul le abordează. Cred că specifică lui Adrian Munteanu este această capacitate de a privi cu extremă naturaleţe, cu calm, cu caldură viaţa şi omul. Cred că volumul de astăzi este dacă vreţi şi inclusiv ceea ce am spus un omagiu adus acestui om, care, repet, pentru mine reprezintă un exemplu de senininătate netulburată într-o lume în care zavistia este la ordinea zilei. Din acest punct de vedere ne aflăm în faţa unui om fericit. Vă mulţumesc.

O filosofie recentă a vieţii cotidiene pune din nou sub întrebare - e bine că interogaţiile nu se sfârşesc niciodată - relaţia literaturii mai precis a genurilor acestuia cu istoria. E vorba fireşte nu de conceptele şi disistemica istoriei, ci de istoria concretă, aceea pusă sub porunca politicului, putem s-o numim istorie recentă. Ce presupune această filosofie? Dacă o istorie prea stăpânită, nemişcată sub presiunea ideologicului – cum s-ar defini ea istoria regimurilor politice totalitare - aprobă de regulă înfăţişările duhului epic de expresie invazivă şi provocatoare - în fond lumea stagnată a lucrurilor gândite (lume a concepului, una a somnului şi liniştii cum o caracterizează recent filosoful vieţii cotidiene, contemporanul nostru Ion Militaru), o altă istorie – acum fugoasă, câteodată intrepidă, poate că şi descumpănită, zănatică, oricum confortabilă, neîntemeiată numaidecât ideologic – chemă, din contra, fixitatea, destinderea bună în imobilism şi reculegere.

Adică literar vorbind cheamă genurile şi speciile calme şi severe cu liniile necutremurate de revoltă, de jocurile gratuite, oculente, cheamă lucrarea fertilă şi riguroasă aceea care aminteşte de o odihna spornică din interiorul pereţiilor unui concept. În acest cadru s-ar aşeza după priceperea mea lucrarea lirică a lui Adrian Munteanu, un cadru cum se vede motivat de regula generală. Dar Adrian Munteanu se mai impune astăzi şi prin depăşirea unei limite mai drastice, una de ordin estetic. E vorba de abordarea în poezie a sonetului – artă geometrică şi de fineţuri lexicale profunde prin ispita conceptualizării. Meşteşug şi gândire severe, pretenţioase, nepăsătoare totodată la spusa adesea insolubră a cotidianului şi contingentului. Se pare că Adrian Munteanu îndrăzneşzte în această elaborare meticuloasă şi delicată premergător şi deopotrivă solemnă în năzuinţă la rostirea lirică de concepte pentru prima dată într-o carte la Braşov.

A apărut, după cum sunt informat, în 1943 un volum semnat de Ştefan Baciu. E însumi, ca să deschid o paranteză, am cunoscut un sonetist braşovean, domnul Cioracu (nu cred să fi tipărit un volum). Dar să revin : fiind în discuţie inspiraţia petrachistă, mărturisită de sonetul autentic, cu aceasta nu intri oare, nu nemijlocit, premeditat, dar pe furiş, în lumea conceptului? Nu e vorba aici, în special la Adrian Munteanu, deşi latura erotică nu-i lipseşte ( Îneacă-mă-n sărutul ce ucide) numai de cunoscuta petrarchizare (pe arezanul, iubitor de Laura, Giovani Papini îl va numi lăcrămosul sonetist). E vorba de ceva mai mult. În esenţa sa, altfel spus, în gândirea şi construirea sa, sonetul deschide – precum gândul, care mereu caută – spre forme ce adună din pierdere şi resemnarea devenirii fiinţa întreagă; e aidoma fiinţărilor multiple care-şi caută cristalul, cuprinsul.

Chiar dacă mesajul explicit absentează, cu atât mai mult însă atunci când, ca la autorul nostru, acesta e viu, ne vizează şi ni se adresează: „ tu cel ce cauţi taina într-o filă / cutreierând neistovit izvoade / şi năzuieşti spre-ascunsele monade / spune-mi cinstit: ascunzi sub pleoape milă? // tu cel ce-ntinzi necercetate nade / pe luciul apei curgere fragilă, / şi-ţi treci fiinţa rece şi debilă, / prin ochiul gol de veşnice năvoade // tu ce-mblânzeşti sălbatice feline / cu-n singur fir de iarbă din ogor / şi vrei să strângi nădejdile ciorchine // în duhul frunţii, vag şi temător / răspunde-mi, frate, sincer fii cu tine / eşti de-acum sau eşti tot muritor? „

Revenirea la actual, de data aceasta, iată, la Adrian Munteanu, a speciei sonetului are însă şi o raţiune mai adâncă. De luat în seamă în special perioada pe care o parcurgem, de ruptură cu dezmăţarea de viziune şi dezmăţarea lexicală aferentă, dar şi de reculegere, de tulburare, dar şi de speranţă şi statornicie. Mă refer la faptul că acum se va fi petrecând şi prin strădania şi izbutirea lui Adrian Munteanu, o întoarcere la firea cea bună a limbii române – nu ştiu cine a zis (poate Ion Barbu, traducătorul) că acesteia, adică limbii române, nu i se potriveşte, ca limbii shakespeariene performantă în acest sens, rostirea albă, necontenit curgătoare, retoricile strunirii în incontinenţă, ea având, dimpotrivă, de dat socoteală în formele compacte, fără de rest. O formă înaltă în această privinţă e sonetul; o va demonstra cu această carte, nu am nici o îndoială, Adrian Munteanu.

Sunt prea emoţionat să vă spun ceva despre volum. O să vă spun despre Adrian Munteanu, că l-am cunoscut întâi pe internet, apoi la o lansare în aceeaşi sală, aici acum aproape un an şi cel mai mult îmi pare bine că el a zis că aici se aştepta să fie prietenii lui din Bucureşti şi din ţară de pe poezie.ro. Şi mă bucur din nou foarte mult că sunt şi foarte mulţi tineri din Braşov aici. Mai multe despre Adrian Munteanu o să-l invit pe un alt coleg de-al nostru care citeşte mai mult decât mine în ultimul timp. Eu eram acum într-o delegaţie şi de asta am avut norocul să mă aflu aici; este vorba despre Liviu Nanu care poate să spună mai multe despre poezia lui Adrian Munteanu.

Desigur că plin de emoţie ţin în mână o superbă carte. Grafica are o culoare optimistă şi vreau să spun ca optimismul îl caracterizează pe prietenul meu Adrian Munteanu. E a treia oară când îl văd personal, l-am cunoscut tot la o lansare în această sală a unui alt coleg de pe site-ul poezie. ro unde toţi suntem colegi şi ne citim creaţiile. Aşteptam acest eveniment de mult, eu dialoghez prin telefon şi prin internet cu Adrian şi ştiam toate suferinţele legate de această carte şi toate frământările şi chinurile facerii unei bucăţi de carne până la urmă sufletească şi mă bucur că am ajuns să o ţin în mână, aşa frumoasă cum este. Sper să apară şi volumul doi şi trei... aşa cum a promis. Acum am avansat această idee şi aştept de la Adrian să ne confirme. I-am urmărit evoluţia cu toate sonetele postate pe site şi le aştept cu curiozitatea şi cu plăcerea pe care şi autorul a mărturisit mai devreme că a avut-o. Într-adevăr poezia vibreză de emoţie, sonetul în general este o poezie la care nu se încumetă oricine, nu e o poezie uşoară, trebuie să ai curaj, să ai multă suferinţă, ca să poţi scrie poezie şi în special sonet.

Adrian are dreptate, având un talent nemărginit, iată că o parte din prietenii lui pe care îi aminteşte aici în carte l-au ajutat şi au fost alături de el în acest demers. Îi mulţumesc că mi-a dat prilejul să particip la această lansare de carte şi totdeauna voi veni cu mare plăcere la acţiunile braşovenilor. Văd foarte multă lume doritoare de frumos şi de poezie şi de artă. Vă mulţumesc.

Vreau să vă spun şi eu câteva vorbe. L-am cunoscut pe Adrian prin intermediul site-ului timpul.ro – site-ul revistei Timpul (vechea revistă). La un moment dat i-am trimis lui Adrian un mesaj care conţinea un citat de undeva şi atunci l-am întrebat pe când prima carte şi mi-a răspuns că acel mesaj a fost cu efect, fiindcă chiar s-a gandit să publice. Exemplarul de faţă – o carte pe care în momentul când o ţin în mână simt o imensă emoţie - cred că Cehov sau Dostoievski avea o vorbă care spunea că arta de a scrie presupune arta de a asculta, şi prin urmare poezia nu este altceva decât o ascultare a universului sau altfel spus o transpunere a imensităţii infinite într-o fracţiune de vers. Am scris şi eu poezie, dar niciodată nu am îndrăznit să scriu un sonet, cu alte cuvinte este pentru mine o mare taină şi tocmai de asta îl felicit pe Adrian că s-a gândit, nu să scrie o poezie cu vers alb, ci să se apropie de sonet. Cred că dacă risc cumva o comparaţie, cum în fizică – fizica cuantică ne-a schimbat nouă mentalitatea asupra gândirii raportată la fizică tot aşa şi într-o lume postmodernă cartea de sonete a lui Adrian nu este altceva decât un efort transdisciplinar de a urmări poezia. Vă mulţumesc. Sonetul lui Adrian Munteanu este plin de rafinament lexical, de

Bună ziua. Am venit din Craiova special pentru Adrian. Sunt membră a site-ului poezie.ro. Îmi face o plăcere deosebită să mă aflu aici şi mă pot mândri cu un singur lucru : nu ştiu dacă sunt prima cititoare a lui Adrian, în schimb sunt prima care i-a spus bun venit pe acest site. Bun venit, Adrian! Bun venit spre inima cititorilor, felicitări.

Pe site-ul acesta, poezie.ro, probabil se va discuta despre Adrian Munteanu şi sunt convins că acest site câştigă astăzi noi cititori. Se întâlneşte iată poezia în formula gutenberg cu poezia electronică şi este un fenomen care mă bucură şi sper să vă bucure pe toţi. Este un fenomen care trebuia şi trebuie să se producă pentru că sunt două forme de existenţă în fiecare, legitime în felul lor, complementare.

Cum ar trebui să arate un autor de sonete în ziua în care îşi lansează o carte? Să aibă o lacrimă în colţul ochilor? Să pară plin de sine? Să aibă speranţe? Să fie îngândurat? Să fie încrezător? Nu ştiu, pentru că asist pentru prima oară la lansarea unei cărţi de sonete. Nici nu am avut când. Domnul Daniel Drăgan preciza că primul volum de sonete al unui autor braşovean a apărut acum 63 de ani. Era tipărit la Bucureşti la editura Prometeu se numea Muzica sferelor şi aparţinea lui Ştefan Baciu. Se întâmplă să fi aflat de curând că a mai existat o încercare în urmă cu doi ani la editura Aula din Braşov. Nu putea să fie altcineva decât patronul editurii respective, domnul Alexandru Muşina. Era o plachetă de 48 de pagini.

Nu am fost prezent la nici unul din aceste evenimente; la primul pentru că nu mă născusem încă şi la al doilea pentru că nu am ştiut. Aş putea să vă spun cum mă simt eu acum, dar nu ştiu dacă are prea mare importanţă. Cert este că şi în situaţia în care mi-aş fi pregătit ceva, câteva ideei pe o foaie de hârtie, cu siguranţă că acum fugeau rândurile din faţă, de aceea nici nu am mai scris nimic. Ar trebui doar un singur lucru să explic. Chiar dimineaţă într-un reportaj pe România România Actualităţi şi altul pe România Cultural am fost întrebat acelaşi lucru: la urma urmei de ce sonet? Şi o prelungire a acestei întrebări : şi de ce acum?

Se poate răspunde în două feluri: dacă aş vrea să ţin tot auditoriul aici nu ştiu cât timp s-ar putea să încep explicaţii exhaustive, dar din respect pentru cei prezenţi am să vin cu explicaţia cea mai simplă cuprinsă într-o singură frază : am decis să scriu sonet, pentru că am descoperit că această formă de poezie fixă este aceea care se potriveşte cu structura mea interioară. Mi-au trebuit pentru aceasta aproape 40 de ani de căutare. Am scris şi eu, ca orice om normal, din adolescenţă şi nu s-a legat nimic. Am scris ceea ce era comanda socială a momentului, am scris în vers alb şi am fost primul nemulţumit de ceea ce ieşea pe hârtie. Foarte târziu am încercat să-mi explic de ce se întâmplă acest lucru. La mine funcţionează un paradox : în momentul în care am libertate de mişcare şi pot alege orice formă de vers sau orice strunctură de poezie, în acel moment totul devine prolix; nu mai reuşesc să-mi păstrez tensiunea interioară şi totul devine o apă murdară. Şi sălcie de care eu nu sunt mulţumit.Nu reuşesc să-mi creez concentrarea necesară. A trebuit să am curajul să scriu, în urmă cu un an patru luni şi şase zile, primul sonet şi să-mi placă de prima dată ceea ce a ieşit de sub mâna mea, bine atât cât am reuşit eu să înţeleg valoarea unei poezii. A fost mulţumirea mea personală de creator şi imboldul pe care mi l-a dat această mulţumire de a continua şi am sesizat eu că ceva se întâmplă. Aici s-a petrecut o unire a unor disponibilităţi pe care eu le-am simţit dintotdeauna. Mai întâi în viaţa mea am vrut să fiu actor şi am dat la Institututul de teatru, singurul din ţară pe vremea aceeas. Vă spun acum un lucru pe care nu l-am spus niciodată nimănui : am trecut de proba eliminatorie, am luat 9 la scris la română şi la proba de recitare a unor pozii, proba propriu-zisă a concursului, am primit nota 3, după ce rămăsesem 20 din 180 de candidaţi. N-am înţeles ce s-a întâmplat.

Ulterior am dat la filologie. Am devenit student şi acolo s-a organizat o întâlnire cu un actor – Octavian Cotescu (care fusese membru al juriului). I-am pus nişte întrebări, m-a observat şi după terminarea întâlnirii m-a tras într-un colţ şi mi-a spus: „ să nu crezi că nu ştiu cine eşti, dar vreau să-ţi spun că puteai să dai de 50 de mii de ori la teatru şi n-ai fi intrat niciodată. De ce? Pentru că s-a primit o adresă de la securitate prin care se spunea că tatăl tău era deţinut politic şi nu este recomandat ca un fiu de deţinut politic să îmbrăţişeze o meserie prin care urmează să educe în spirit comunist masele largi. Am vrut apoi să îmbrăţişez cariera muzicală. Părinţii mei nu au avut bani să-mi cumpere nici vioară, nici pian. Am încercat să fac din toate acestea câte ceva, ca un amator ce am rămas toată viaţa. Numai atunci când am început să scriu sonete mi-am dat seama că toate aceste lucruri încep să mă ajute, tot ce mi-a plăcut mie în viaţa mea.

Pentru că în sonet este obligatoriu să recunoşti modalitatea optimă de frazare şi chiar să intuieşti pauzele necesare, ca un actor, este necesar să ai auz muzical şi dacă se poate unul absolut şi, sigur, nişte cunoştinţe minime de literatură pe care mi le-a dat profesia mea, mai întâi de dascăl şi apoi de radiofonist. Toate aceastea s-au adunat cumva în sonetele mele şi mă îndeamnă să scriu acum chiar furibund, în încercarea de a recupera timpul pierdut. În ultimul an şi 4 luni s-a petrecut următorul lucru: am scris peste 400 de sonete. Numai pe site-ul poezie.ro au apărut 300. Au apărut în câteva reviste literare câteva sonete de ale mele, iată, am scos o carte şi sunt în pregătire două antologii, ceea mai importantă dintre ele, de care sunt mândru, Antologia sonetului românesc, scoasă de poetul Radu Cârneci. Foarte mult pentru un an şi patru luni. Eu însă nu mă opresc aici. Sunt leu şi nu reuşesc să mă înregimentez, aşa că, trebuie să ies în evidenţă într-un fel, trebuie să dovedesc ceea ce pot sau nu pot să fac.

Faptul că această carte are titlul Sonete I este o promisiune şi un angajament public pe care îl fac, un canon (cuvânt folosit chiar în primul sonet) pe care mi-l impun : să scot un volum în fiecare an, până când Dumnezeu mă mai ţine în această viaţă. Asta este ceea ce vreau să fac de acum înainte cu prioritate, pe lângă celelalte lucruri pe care sunt obligat sau pe care trebuie să le fac. Aici s-au adunat, în această zi, cei mai dragi oameni din întreaga mea viaţă. De la cei care au vorbit, până la ultimul om care stă acum în picioare, acolo în spate. Nimeni, nici domnul Drăgan nu ştie că eu am deschis ochii pe literatură când dânsul era redactor şef la revista Astra. Nici domnul Aurel Brumaru nu cred că-şi mai aduce aminte că la cenaclul Astra am venit şi am citit şi eu o proză – tânăr profesor de 25 de ani. M-au făcut cum m-au făcut, praf-nepraf, n-am mai continuat de atunci înainte, dar este un moment pe care îl reţin.

Puţini ştiu, Andrei Bodiu a şi spus, era elev când ne-am întâlnit prima oară, eu eram instructor la Casa de cultură şi am avut inspiraţia să-mi doresc să deschid un cenaclu sub egida acestei instituţii. Atunci m-am adresat celor mai tineri de pe vremea aceea. L-am invitat pe Alexandru Muşina, care i-a chemat pe toţi ceilalţi şi s-a instituit Cenaclul Literar 19. Erau 19 oameni la prima întâlnire. Dintre aceştia o parte au rămas în literatură. În afară de Ion Badiu se afla Caius Dobrescu, Marius Oprea, Simona Popescu - toţi elevi de liceu. Alături de ei Gheorghe Crăciun, poetul Barasovia, Angela Nache care este în Franţa, Ovidiu Moceanu, Vasile Gogea, Alexandru Ţion. Iată un alt moment legat de întreaga mea existenţă.

Pe doamna Virginia Itta Marcu am preţuit-o toată viaţa mea. De la primul spectacol de teatru pe care l-am văzut în existenţa mea şi până acum. Este unul dintre modelele mele de ţinută intelectuală şi teatrală, este una dintre marele doamne ale teatrului românesc contemporan. Mai mult decât onorat sunt de această prezenţă şi de prezenţa tuturor celor de aici pe care i-am legat de acest eveniment şi nu în ultimă instanţă, dar vreau eu să rămână ultimul – Zoltan Octavian Butuc, acest actor din Bucureşti – este cel mai bun prieten al meu – deşi este o mare distanţă de vârstă între noi. Dar ce contează, noi am jucat împreună.

Mi-aduc aminte că eu eram directorul clubului cultural de la Steagul Roşu. La un moment dat se deschide uşa biroului şi intră un tip înalt de 2 metrii în salopetă, era pauză de masă. Intră şi zice că vrea să joace teatru. L-am ascultat şi de prima dată mi-am dat seama calităţi rare are. Am jucat împreună mai multe spectacole, l-am adus în club. Atunci, după prima întâlnire, când a ieşit, au rămas urmele pantofilor plini de zgura din secţia în care lucra. Am făcut câteva spectacole împreună – cu premiul întâi pe ţară şi acum este actorul Zoltan Octavian Butuc care nu mă uită şi vine la momentele mele esenţiale (deja emoţiile au depăşit un anumit prag şi vocea poetului... vibrează).

Un singur lucru, că deja e prea mult : în tot acest parcurs de un an şi patru luni am avut inspiraţia să scriu în primul rând pe site-ul poezie.ro şi acolo s-a întâmplat ceva neaşteptat. A existat o confirmare imediată că drumul meu nu era greşit. Mădălina Maroga din Craiova, cea care s-a ridicat în picioare, este prim care m-a comentat şi mi-a urat succes şi bun venit pe acest site. Îi mulţumesc mult, pentru că ea este astăzi prezentă aici, ceea ce înseamnă că prieteniile nu sunt numai între oameni care se văd (o voce din sală : „ sunt şi electronice „ !).

Sunt aici, din acest punct de vedere, oameni foarte importanţi pentru mine. Este aici cineva care stă cu această cameră de luat vederi în mână şi care este Maria Prochipiuc din Iaşi, foarte bună prietenă şi colaboratoare şi comentatoare. Nu mai vorbesc de onoarea pe care o am pentru că Radu Herinean de la Bucureşti, cel care a avut extraordinara inspiraţie de a iniţia acest site, unde sunt mulţi scriitori români care scriu din toată lumea. Ce s-a întâmplat datorită acestui site e faptul că suntema acum prieteni şi suntem împreună aici.

O altă dovadă este faptul că această carte în proporţie de 50% este datorată prietenilor mei din străinătate care m-au citit pe acest site şi au trimist bani ca să iasă această carte şi nu pot să nu-i amintesc: Luminiţa Suse şi Angela Daniela Ţapu (Canada), Vic Albuşel, Adrian Erbiceanu, Viorel Marinescu, Nik Sava, Sebastian Stoica (Canada), de asemeni Geta Adam (Timişoara). Este aici vorba şi de autoarea coperţii pe care toţi o laudă. Este tot colegă şi prietenă a mea de pe site-ul poezie.ro, Dana Ştefan, de care tare îmi pare rău că nu a putut fii prezentă la Braşov, ca să ne bucurăm împreună şi să-i mai mulţumesc odată, pentru generozitate şi intuiţie artistică.

Sunt aici, din fericire, şi oameni în Braşov care încă se mai îndreaptă spre un proiect, unii care au sesizat faptul că nu este vorba numai de o carte ci de un proiect literar... Vă mulţumesc cu plecăciune celor care s-au ostenit să vină şi să vorbească despre cartea mea şi domnului Daniel Drăgan care este un model de editor. Vă mulţumesc dumneavoastră tuturor, începând cu soţia mea Viorica căreia i-am dedicat această carte şi care este dragostea, modestia, blândeţea şi echilibrul meu. Vă mulţumesc că îmi daţi curajul de a continua şi vă invit, aşadar, la anul, odată cu lansarea volumului SONETE 2.