Pe HaiSaRadem.ro vei gasi bancuri, glume, imagini, video, fun, bancuri online, bancuri tari, imagini haioase, videoclipuri haioase, distractie online. Nu ne crede pe cuvant, intra pe HaiSaRadem.ro ca sa te convingi.

"Locuind în vârsta dintâi…"
de Liviu Comşia

<< O întrebare stăruie neatinsă: Vai, în acest început de mileniu, mai e de folos sonetul, această „artă geometrică şi de fineţuri lexicale, profundă prin ispita conceptualizării”, cum fericit întocmea o posibilă definiţie criticul, eseistul şi filosoful A. I. Brumaru în „Cuvântul însoţitor” la volumul „Sonete 1” (Ed. Arania, Braşov, 2005) semnat de Adrian Munteanu, poet de delicată expresie lirică? E neînchipuit de greu să răspunzi cu simplitatea lui „da” sau a lui „nu”, fiindcă pe aproape pluteşte duhul lui Petrarca, Michelangelo ori Shakespeare, şi orice cuvânt entuziast se poate prăbuşi în derizoriu!
Ei bine, poate să ne mai fie sonetul de-a dreapta inimii, venind din istoria înaltă a civilizaţiei omeneşti, când azi tehnologia, de pildă, ne-a supus tiranică, schimbându-ne faţa şi scurtându-ne, practic, timpul vieţuirii noastre spirituale. Este un paradox, nu-i aşa? -, dar viaţa însăşi e zidită pe asemenea muchii tăioase. Oare mai percepe sensibilitatea contemporană un cântec de iubire modelat după reguli severe, care cere măestrie şi desăvârşite calităţi poetice, nu doar mimate, însuşite meşteşugăreşte, cum se mai întâmplă în arta poetică azi?
Grea povară pentru Adrian Munteanu! Dar pe care o duce cu onestitate, fără răsuciri pătimaşe, într-o tăcere delicată a poetului care află primul de unde curge lumina pentru a ne împărtăşi!
Desigur, lumea lirică a lui Adrian Munteanu nu mai are nimic din cea cântată de Petrarca, de exemplu, tonalităţile fiind complet diferite. Rămâne însă acolada suferinţei şi a iubirii care, fie-mi iertat! au rămas aceleaşi. Nu cred că s-au petrecut schimbări de fond în sufletul nostru, poate doar în percepţie şi-n formă.
Aşadar, avem de-a face cu un volum de sonete închinate iubirii. Ar fi foarte simplu aşa,, dar Adrian Munteanu include aici şi încercarea de-a conceptualiza sentimentul în dimensiunea lui tragică. Ceea ce părea a fi fost armonie, e doar foiţa de aur sclipitor ce înveleşte suferinţa, durerea şi amarul unui conflict perpetuu cu lumea aflată într-o nepăsătoare mişcare de du-te-vino, fără orizont sau, în orice caz, cu unul foarte îndepărtat. Astfel că, pentru aceşti locuitori din afara poeziei, n u mai există decât dorinţa de-a trăi, fără întrebări sfâşietoare, fără răspunsuri tulburătoare. Între acestea toate şi spiritul poetului se instalează conflictul dureros, dramatic, care apoi se personalizează cu fiecare vers: „Am reflectat la gândul care ţipă/ În trup pierdut prin negura adâncă./ Am fost cândva nepăsătoare stâncă? /De ce-am tăcut când tot era risipă?”
Iubita este una aparent terestră, în realitate n-are chip precis, este o imagine virtuală, care se mişcă sub bagheta poetului. Este iubita dintotdeauna, femeia din vis, închipuită de mintea, simţirea şi dorinţele sonetistului. Este un portret supus sugestiei cuvântului care devine carnea şi duhul său: „Îţi sunt obrajii limpeziţi de rouă/ Şi tălpile de întuneric ninse./ Ating pe trupul tău din zori învinse/ Uimita floare desfăcută-n două.// Pe coapse frâng tăceri în noi descinse./ Prin jilava surpare dată nouă/ Ne asfinţesc păcatele şi plouă/ Cu năluciri în dans sălbatic prinse”.
În relaţie cu această imagine (uneori hieratică, alteori sibilică), încercarea de-a afla locul tainic în care idealul să se împlinească, se supune fascinaţiei pentru vârsta pură a copilăriei: „-Unde mie- mama, unde-i este locul?/ Pe înţelept copilul îl descoase./ Şi i-a răspuns, cu vorbele-i mieroase:/ - În ţara-n care mai domneşte focul.” De altfel, şi din alte scrieri ale poetului, acest prim moment al existenţei umane rămâne ca un fel de stâlp de foc care, prin lumina lui, reproiectează vremurile de departe, pierdute pentru totdeauna, la care nu se poate ajunge decât printr-un ritual ce s-a pierdut de asemenea.
Locuirea în această vârstă i se pare lui Adrian Munteanu răspunsul la toate întrebările, caznele, durerile şi suferinţele lumii şi implicit ale sale. Dar, cum spuneam, a ajunge aici rămâne o aspiraţie; doar poetul, cu mintea sa, îl poate recompune. Ceea ce face şi Adrian Munteanu în acest volum de sonete. Şi, implicit spunându-ne că şi noi, cei trăitori la cumpănă de milenii, avem nevoie de-a ne reîntoarce mereu spre acel spaţiu al purităţii, armoniei şi iubirii…Să locuim în această vârstă pierdută! >>