BluePink XHost

Oferim servicii de instalare, configurare si monitorizare servere linux (router, firewall, dns, web, email, baze de date, aplicatii, server de backup, domain controller, share de retea) de la 50 eur / instalare. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

Paingul orb ( Sonete 3 ) Braşov, Ed. Arania, 2007

După cele două volume de sonete de până acum, Paingul orb evocă singurătatea constructorului de lumi labirintice în interiorul cărora eul condamnat la rătăcire visează eliberarea.

Alegoria paingului ce cade din propria-i reţea e stranie şi subtilă. Păianjenul este un simbol al destinului şi al morţii, cel puţin pentru romantici, dar şi pentru antici, căci firul lor este asemenea firului Parcelor. Alegorie a existenţei, a destinului frustrant prin limita prea adesea irezonabilă, soarta păiajenului redă ideea implacabilului. Feminin, simbolul lui Arahne, cea care a cutezat să înfrunte divinitatea, reprezintă creaţia şi damnarea. La asiatici – sufletul eliberat din trup. E creatorul prin definiţie, dar şi mijlocitorul între cele două lumi, simbolul libertăţii, şi uneori al sexualităţii. Dramatica istovire a stăpânului aerului e tulburătoare: „erai paingul de pe-o stea imensă / hulpav măreţ dar urgisit şi orb“. Căderea dintr-o stea – metaforă a pierderii paradisului – nu e străină de simbolurile fragilităţii, de cele ale iluzoriului, ale luminii şi nopţii totodată.

Acest volum de poeme amare, grave, dramatice, contorsionate sub apăsarea şi agresiunea necontrolabilului, este reverberaţia unei presiuni fatale asupra fiinţei, asupra eului, într-un moment al acutizării tuturor angoaselor. Timpul care avansează, ruptura de bucuriile trecutului motivează acest strigăt repetat cu disperare, în expresii atinse de morbid: „plonjez în gol şi mă strivesc de glod“; sau „i-o temniţă pământul stors de ropot / iar lanţul celor morţi se strânge mut"; sau „şi-ncet mă nărui / fără să scot din geamăt un cuvânt“; ori „plutesc în jur fulgi cenuşii nesiguri / trec în plămâni şi ard“. „Mă încovoi sub orice anotimp / şi peste noaptea ce-a pornit atacul / picioarele mi s-au desprins de timp".

Combustia interioară, acel semn al pasionalului dus în zona eului ultragiat acum, ameninţat de limite şi de sete de încă, este definiţia unei etape extrem de răscolitoare şi de neliniştite, atinse de moarte, de întuneric, de spaimă, de sentimentul absorbţiei spre neant, al cufundării dincolo de o existenţă lăsată în urmă: „Şi mai apoi nu ştiu dacă lumina / mai are înţeles şi mai există [...] nu mai există nici o urmă-n drum / nici un trecut asociat dorinţei / nici chiar o moarte într-un vag acum". Ruptura, dezastrul sufletesc, sentimentul suspendării deasupra teribilului alternează cu strigătul de disperare sau cu imprecaţia, formă de expresie a răvăşitoarei răzvrătiri: „prin câte iaduri oare-o să mai treacă/ firava carne care mi s-a dat/ ca să-nţeleg că trupul ce se pleacă/ nu eu sunt cel ce-n taină l-am creat“.

Adrian Munteanu dezvăluie o lume interioară plină de frământări şi răscoliri, o lume paradoxală în raport cu fiinţa sa aparentă, care exprimă linişte, calm, împăcare şi seninătate. Rareori în acest ciclu poezia sa capătă expresia acestei carapace de lumină: „un fluture o floare o furnică / o pasăre o flacără câmpia/ un deal o vale fluviul şi vecia/ izvoarele şi marea o amică / un drum o creangă frunzele şi vi / un avion ce tocmai se ridică/ copilul cel poznaş luat de chică / măicuţa cartea pixul şi hârtia/ uliţa strâmtă tatăl meu şi masa/ fântâna şi un bal ţinut cu fast / un peşte prins în râu adânc cu plasa/ biserica şi-un preot bun şi cast/ feciorul meu şi fiica soaţa casa / acestea-s daruri restul e balast".

Desigur, există un traseu, un excurs pe care eul îl străbate, alternând registre şi urmărind sinuozitatea unui destin accidentat şi plin de evenimente dintre cele mai diverse, experienţe contradictorii şi care asociază sfere ale umanului foarte distanţate: lumea exterioară, agresivă şi adesea stupidă, lumea interioară, drama sufletească proprie.

Anticipat de primele două cicluri, prin ton şi dramatism, Paingul orb e cel mai aprig poem scris de Adrian Munteanu. Impresionant prin forţa expresiei, prin tensionarea frazei şi prin multiplicarea sensurilor subtextuale, ciclul acesta de sonete încearcă poate modificarea conceptului însuşi de sonet, a cărui definiţie nu se mai regăseşte decât la nivelul câtorva elemente formale. Dramatismul şi gravitatea discursului – fără liberalizarea vocabularului –, se anunţa de la Mihai Codreanu şi de la Vasile Voiculescu. Dar sonetul clasic pare să nu-şi mai fie suficient sieşi. El a luat o haină verbală nouă şi s-a adâncit în spaţiile întunericului, ale patimilor.

Uneori, enunţul se caracterizează printr-un anume retorism şi o predispoziţie spre condensarea de vocabule misterios asociate. Sintaxa frământată, contorsionată ca şi subtextul, se cere percepută mai întâi mental. Este o poezie a trăirilor adesea extreme, aduse la limita durerii, a morţii, a întunericului, în care expresia acestor stări vine în lanţ de metafore: „plutesc în jur fulgi cenuşii nesiguri/ trec în plămâni şi ard am pus grăbit/ spre cerul gurii clătinate diguri/ să-i domolesc dar gheara m-a rănit“; sau „n-au pus plăceri în sufletu-mi prinsoare/ că seva lor de foc am s-o jertfesc/ sub toate acestea rana ce mă doare/ mai sper să-nchidă semnul că iubesc“.

Exerciţiul destituirii normelor poeticului face parte din procesul evolutiv al lirismului. Dar el este azi o atitudine radicală. Dincolo de teorii şi tendinţe, poezia lui Adrian Munteanu e ea însăşi într-un moment de cotitură. Aici a păstrat endecasilabul şi numărul de versuri specific sonetului, dar a renunţat total la punctuaţie.

El este, totuşi, replica unui discurs axat altădată pe universul infantil. Cândva, Adrian Munteanu a comunicat cu cel mai tânăr public şi s-a dăruit cu delicateţe aproape feminină visului de copil. Dar suntem suma multor doruri şi suferinţe, a sentimentelor învăţate şi a experienţelor trăite şi visate. Adrian Munteanu ne surprinde azi cu o poezie răscolitoare şi thanatică, dramatică, revoltată, distorsionată în oglinzi parcă ostile şi tulburi, în care lumina crudă clinteşte reperele. În adâncul fiinţei sale, dincolo de dezastrele sufleteşti abia consumate, poetul caută o compensare, o reconciliere cu propriul destin: „crescusem mult dar aplecat nu drept/ şi nu ştiam ce zare-mi aparţine/ duioasă mierlă tot te mai aştept/ o aripă pe umăr să se-anine/ să te-ocrotesc strângându-te la piept“. Poate aceasta este singura şansă de salvare de la nefiinţă în care poetul crede. El rosteşte, ca o promisiune, revenirea la calmul anterior, la seninătatea şi poeticitatea volumelor anterioare – semn al împăcării după o cumplită luptă.