Adrian Munteanu - poeme in interpretarea autorului

Gazduire site-uri web nelimitata ca spatiu si trafic lunar la doar 15 eur / an. Inregistrare domenii .ro .com .net .org .info .biz .com.ro .org.ro la preturi preferentiale. Pentru oferta detaliata accesati site-ul BluePink

Ieri a căzut un Înger pe alee.
Stea în balans, o dâră tremurată,
Veşmânt solar, privire ne-ntinată,
Ţinând în mâini a cerurilor cheie.

Din sanctuarul profanat plecată
Aripa lui e-n praf, fără idee
Nespus de tristă, stinsă odisee
Curmată crud în frunza-ncătuşată.

Îl înveleşte toamna cu duiumul
De arătări din glodul diafan.
Să fi murit? Pe hornuri iese fumul.

A adormit şi fluierul lui Pan.
Sub mâl o rază îşi croieşte drumul,
Dar n-a ajuns să iasă la liman.

ACEASTA E A ORELOR AROMĂ

Aceasta e a orelor aromă,
Când s-a pierdut o clipă fără vlagă,
Trudindu-mă s-ating cu palma-ntreagă
Aceeaşi zare palpitând în comă.

Prind geana ierbii, şoapta ce mi-e dragă,
Tot ce-a rămas surprins de axiomă,
Făptura umbrei, trupeşă fantomă
Cu sâni de fum, în tresărire vagă.

Sunt toate doar o dâră fumegândă,
O rămăşiţă-n scalpul unui gând
Cu dinţi de lut şi pururea la pândă.

Le voi păstra mereu agonizând,
Rânjind parşiv, iubindu-mă-n osândă,
Tot alergând de mine, alergând.

Ce drum am străbătut să-mi ţin credinţa
Şi ce sentinţe am crezut că-s lege ?
Au fost cu toate întrupări dulcege
Spre nicăieri, împotmolind fiinţa.

Nu s-a născut nimic ca să se-nchege
Şi-am înfăşat în trândăvii dorinţa.
Rostogolită-n mâzgă e putinţa
De-a mă trezi, ca rostul să-mi dezlege.

Izbânzi au fost în viaţa mea puţine
Şi timp hulpav s-a stins fără de rost.
Am frânt balanţa dintre rău şi bine

Şi n-am ieşit din gândul meu anost.
Dar nu mă apăr şi nu uit de mine.
Umil privesc nimicul ce am fost.

Am pus cândva zăbrele la ferestre,
Păzind lumina ce-o primeam sfărmată
Pe corzi de harfă. Ziua-ndurerată
Reîntrupa întinderile-agreste.

Pânda sublimă n-a ajuns vreodată
Să-ndepărteze răvăşiri funeste,
Chiar de-am păstrat în gându-mi o poveste
Cu aripa candorii de-altădată.

A mai rămas în mine doar povaţa
De-a îmblânzi un nestatornic gând,
Smulgând de la ferestre dimineaţa

Pe gratiile-mi triste fumegând.
În sunet de cascadă să-mi duc viaţa
De dincolo de timpul cel flâmând.

Iubirea mea de linişte deplină
Apare-n trup din legi mereu înalte.
E o iubire neoprită-n halte,
Îmbietor de tandră şi senină.

Nu caută-ntrupări din strâmbe dalte
De presărat pe suflet în surdină,
Nu se revoltă fără nici o vină
Pe cei ce vor în scări de foc să salte,

Nu osteneşte-n sine, nu abundă
În rod gustat mereu ca antidot.
Întinde-n gând cărări ca să le-ascundă

De tot ce vreau să-mi amintesc şi pot.
Iubirea mea de linişte profundă
Mai crede totul şi îndură tot.

Zvâcniri gestante, scârba ce mocneşte,
Modesta umbră fadă a trăirii,
Tăişul viu al vorbei şi-al privirii
Pe gardul clipei vagi mă răstigneşte.

Să fug, să strig, din mult prea plinul firii,
Să-nduplec ura ce m-a prins în cleşte ?
N-ar fi mai bine s-o înfrunt, orbeşte,
Să mă arunc în lama primenirii ?

Să trec prin toate, cu priviri avide,
Cum aş tăia în carne de poem.
Un pas mai mult şi zborul se decide.

Sfârşeşte frica de un surd blestem
Şi-o poartă către mine se deschide.
Să nu mă tem ! Deloc. Să nu mă tem !

Vino iubito-n Elohim cu mine,
Unde veghează munţi de foc şi slavă,
Tulbură şoimul cu privirea-i gravă,
Despoaie umbra serilor blajine.

Împreunări cu revărsări de lavă
Ne-or birui suflarea şi ne-or ţine
În miticul altar din lumi divine
Purtat solemn pe frunze de agavă.

Ai să-ntâlneşti palate părăsite
Cu stins ecou în turnuri ce împung.
Să baţi în poarta zorilor tivite

Cu fir de-argint. Pe trepte te ajung.
Te voi iubi sub bolţi din vis urzite,
Iar clipele s-or tângui prelung.

PARTICULĂ-N OCEANUL DE CUVINTE

Particulă-n oceanul de cuvinte,
Cât mi-aş dori să le găsesc măsura,
Să dau consoane-n praf stelar de-a dura
Şi să îi scot confuziei un dinte.

Obscur pion, nesocotindu-şi tura,
Pe câmpul vast, sădit cu oseminte,
Cât aş lupta să le cioplesc morminte
Seminţelor ce şi-au pierdut armura.

Inclus în val, chiar valul mă mai scoate
La ţărmul blând pe care vieţuiesc.
Nescrise legi în mine dau din coate.

De-aş vrea tot zborul arcului ceresc
Să îl supun, va trebui-ntre toate
Întâi pe mine să mă cuceresc.

Mă biciuiesc secundele cu ură,
Se-nfig în carnea mea, să nu o-mpartă.
Le simt suflarea rece şi deşartă
În trupul meu, pe cuget, pe figură.

Secunde iuţi spre un deşert mă poartă.
Încerc să scap de-a spaimelor arsură,
Să-nlătur palma ce îmi stă pe gură,
Iar clipa grea să cadă-n cuget, moartă.

Izbit de haita orelor, setoasă,
În gândul meu firav aripi anin
Şi lupt să prind a timpului grimasă.

Dar e doar rest dintr-un grotesc festin.
Cu pofta mea, mereu nesăţioasă,
Mă lupt să-nving într-un amurg deplin.

Pe sub ocean nisipul se-mpreună
Cu focul din adâncuri de planetă,
Dar eu mă văd, în matca mea concretă,
Sigur şi calm, departe de furtună.

Cutremure prefac pământ în cretă,
Dar eu înalţ palate până-n lună
Şi vreau să dau o frunză drept arvună
Pentru un zbor gigantic de cometă.

Mă las condus de visuri şi plăcere
Şi mai rămân la umbra unui vers.
Un simplu junghi mă-nvăluie-n tăcere,

O piatră mă împiedică la mers.
Debil mă lupt cu orice adiere,
Dar mă mai cred stăpân pe univers.

Lângă parfumul tainic de narcise
De-aş aşeza rochiţa rândunicii,
În ea se vor lega sublim delicii,
Miros de câmp, semănător de vise.

Lângă planeta noastră, cuib de vicii,
De ar veni o alta din abise,
Ca să-şi aline clipele ucise,
Ar destrăma sălaşul fad al fricii.

Poftit am fost de gestul fără vină,
De-un licăr ce mă strigă la apel,
Dar n-am ştiut să-l chem cu noi la cină

Şi să îi sorb nălucile cu zel.
De gândul veşnicit întru lumină
Am fost atins, dar am rămas la fel.

Un sunet doar, dar ce înalt se-ncheagă !
Am dat cenuşa verii la o parte.
Sub cer vremelnic lumea se împarte
În oşti de frunze, roua s-o culeagă.

Citesc mişcarea ierbii ca o carte
Şi fiecare zbatere mi-e dragă.
Un fir e-un suflet. Pajiştea întreagă
Se răzvrăteşte-n noi până departe.

Mulţimi de flori în poarta mea bătură
Şi le-am deschis, chemarea să le-ascut,
Căci glasul lor e-o dulce lovitură

În gong de-argint la care-n veci exult.
Doar pentru-o clipă toate-mi apărură,
Dar cât durează clipa ? Mult mai mult.

ÎŢI SUNT OBRAJII LIMPEZIŢI DE ROUĂ

Îţi sunt obrajii limpeziţi de rouă
Şi tălpile de întuneric ninse.
Ating pe trupul tău din zori învinse
Uimita floare desfăcută-n două.

Pe coapse frâng tăceri în noi descinse.
Prin jilava surpare dată nouă
Ne asfinţesc păcatele şi plouă
Cu năluciri în dans sălbatic prinse.

Înlănţuiţi primim o dimineaţă.
Lumina clipei e-un feeric brad,
Patu-i clădit din aştrii de verdeaţă,

Pereţii fac spre ceruri tainic vad,
Sălcii din vis sunt grinzi de nori pe viaţă,
Spre glezne dulci zăgazurile cad.

Ne dăruim vlăstarului iubirii.
Eu îl silesc să intre în canoane,
Tu îl fereşti de spaime şi consoane
Şi îl îmbraci în haina amăgirii.

Severitatea mea în largi amvoane,
Dospind precepte peste legea firii,
Blândeţea ta, dând liber frâu pornirii
De-a contura din dor şi joc icoane.

Văd doar săgeţi cu vârful înspre ţintă
Scântei lucind în gânduri ce-or purta
Acea Balanţă refutând să mintă

Între un nu şi mai apoi un da.
Un echilibru clipa ne-o alintă :
Înţelepciunea mea, Iubirea ta.

M-aţi hăituit cu vorba voastră dură,
Rânjind satrapic şi scuipând minciuna,
M-aţi prăvălit, umplând cu mâl laguna,
Mi-aţi sfâşiat veşmintele cu ură,

M-a înclinat uitareaa ca nebuna,
Mi-aţi frânt nădejdea cu o lovitură.
A mai rămas pe trup o crestătură
Ce a cerut tăcerilor arvuna ,

Mi-aţi sugrumat încrederea în muguri
Şi n-am avut puterea să vă strig
Că după noaptea prinsă-n strâmte juguri

O altă zi se va-nălţa pe dig.
M-am risipit, arzând deplin pe ruguri.
Am obosit, mi-e teamă şi mi-e frig.

Ungher de bine în odăi de miere,
Despicături de rău urlând că doare,
Plăcerea palmei atingând o floare
Şi chinul vorbei jinduind plăcere,

Blândeţea serii prevestind că moare
Şi-asprimea cărnii provocând durere,
Lumina clipei ce-n lăuntru piere
Şi bezna spaimei ucigând o boare,

Splendoarea tainei ce-a înfrânt ocara,
Sluţenia din gestul hărăzit
Înveşnicesc tăcerile spre seara

Vestind ofranda celui ce-a zidit
Din lutul coapsei dogorând ca para
Făptura ta de înger răstignit.

" Mu, cel din înălţime, ne salvează !
Priveşte ! Steaua Bal s-a frânt pe mare
Şi templele vuiesc în destrămare,
Căci nimeni nu-i la porţi să stea de pază ! “

“ Voi veţi pieri. Şi muntele dispare.
Sclavi şi stăpâni cu haina lor de vază
Neant ajung, iar timpul recrează
O altă seminţie din uitare.

Şi ea târziu, de-şi va uita avântul,
Cu toţi născuţi în falnice cetăţi,
Îşi va găsi pieirea şi mormântul. “

Potop de vorbe, crude judecăţi ...
Flăcări şi fum înăbuşă cuvântul.
Pământul a pierit, rupt în bucăţi.

Ascunde-mă în tainele amiezii
Când dorm sub frunze greieri prin răstoace,
Alungă pui de mierle din găoace
Ce uită-n plisc neliniştea zăpezii.

Pe buze moi tăcerea grea se coace.
Prelingi în trup aromele de frezii
Când ceas târziu, din umbrele livezii,
Sălbatic vrea cu mine să se joace.

Strivesc sămânţa coapselor virgine
Şi geana muşcă sânul pârguit.
Pătrund adânc, năvalnic şi mi-e bine.

Tot cerul cade-n iarbă istovit.
Un şarpe magic s-a-nălţat din mine,
Ofranda serii fără de sfârşit.

ÎN FIECARE ZI DIN TIMP COBOARĂ

În fiecare zi din timp coboară
O altă undă ce mai strâmt îl face
Şi încă una prinde să se joace
Cu noul ceas, ieşit din trup afară.

Ce strig, ce simt şi ce anume-mi place
Se naşte calm în fiecare seară
Şi va pieri cum trebuie să piară
Pe buza vieţii ce-nlăuntru-i tace.

Prin aspră veghe-n mine dau de ştire
Că ce-am gândit coboară în alt loc,
În altă vreme smulsă din iubire.

De mor acum, mă rog să am noroc
Să mă înscriu în veşnica rotire,
Căci timpul e rotundul cerc de foc.

La Margareta Faust se gândeşte,
La părul ei pe trup suind pojarul
Şi învârtind în palma strânsă zarul,
Cu ochi perfid o clipă îi cerşeşte.

Iar pe Antoniu, pregătindu-şi darul,
Îl cheamă Cleopatra şi-l doreşte.
La inima lui Cezar ce sfârşeşte
Visează Brutus, răscolind amarul.

Ce hău profund, ce patime ucise,
Ce năluciri de trist corăbier,
Ce frunct pierdut în spaime interzise !

Pământ molâu ! Nimic de foc şi fier !
Doar o-mpletire veşnică de vise
Rămâne lumea mea, până când pier.

Mă răsucesc în patul cu dorinţe,
Strivit de lenea care-n trup se-mplântă.
Lehămeţit, un gest se ia la trântă
Cu-nşerpuiri de vorbe şi sentinţe.

Rămâne trează clipa ce cuvântă,
Poftind să-şi piardă urma prin seminţe.
Un ceas cărunt, uitat de neputinţe,
La marginea tăriei se frământă.

Rescriu tăcut pustiul ce m-apasă
Şi mă retrag într-un ungher ascuns
Să rânduiesc mâhniri de pus pe masă.

Odăile sunt hău de nepătruns.
Trăiesc doar la parter în a mea casă.
La catul cel de sus nu am ajuns.

la Psalmul 4

Răspunde-mi, Doamne, tihna mea ne-nvinsă !
Scoate-mă-n larg, cu ţărmul bland departe.
Nu-mi da obida vorbei ce împarte
Poveri târzii de patimă încinsă.

Primeşte-mi jertfa cărnii-n zori deşarte,
Smerenia de gândul-rug atinsă,
Aprinde raza în privire stinsă
Şi-nvinge umbra spaimelor de moarte.

Acest izvor cu undă străvezie
Hrăneşte clipa scursă pe obraz,
Ca cel răpus de vrajbă să nu-mbie

Perfida noapte-nfiptă-n cuget treaz.
Mă scol şi-ndrept privirea spre tărie
Cu Tine-n suflet, veşnicu-mi răgaz.

Mă-nghite timpul, veşnic mă alungă
Scuipând cu silă rostul strâns în mine.
Cu şfichiul clipei aspre sau blajine
Ciopleşte-n piele dungă lângă dungă.

Planetele se-ntorc pe căi senine
Şi primăveri revin în noaptea lungă.
Alt fir de iarbă ţărna o să-mpungă.
Destinul meu va reveni-n destine.

Tot ce-am făcut e măsurat de Parce.
Am fost copil şi-am devenit bărbat.
Bătrân voi fi cum fusul vremii toarce.

Vreau să mă schimb, dar nu mă las schimbat.
Totul revine, totul se întoarce.
Cum aş putea chiar eu să mă abat ?

Mereu, mereu un trup şi-un gând se-ntoarce
Şi ce-i mai bun în noi se va răsfrânge.
Pierduta urmă veşnic vom deplânge
În timp ce firul vremii tandru toarce.

Sunt doar un punct ce în abis se frânge.
Stă matematic gata să debarce,

ÎNVIORAT, SLOBOD A NOPŢII TRENĂ

Înviorat, slobod a nopţii trenă,
Mă spăl cu spaima zorilor devreme,
Să fiu păzit, mă ung cu vagi dileme
Şi-arunc aceleaşi vorbe în arenă.

Ştiute obiceiuri şi sisteme
Se ţin cu spaima sorţii de-o gradenă
Şi cad în valul devenit sirenă
Ce potopindu-mi ţărmurile geme.

Nimic nu fac s-alung din jur arestul
Şabloanelor strivite de pervaz.
Aceluia ce sunt, surpându-i lestul,

I le-aş zvârli pe toate în obraz,
Ca să-mi sfinţesc în gest şi-n trup protestul,
Dac-aş putea o clipă să fiu treaz.

Încă mă las furat de-adânci clişee
Îm lumea asta ticălos tocmită,
Zvârlind blândeţea-n abur de pirită,
În loc să zburd prin câmpuri Elizee.

Încă mă-mbrac cu mantia cernită,
Trufaş cuprins de rang şi logoree,
În loc să caut o sublimă cheie
Ce îmi deschide camera tihnită.

Dar traversez o maiestuoasă mare,
Chiar dacă-n jur sunt zâmbete molâi
Şi amăgiri de umbre trecătoare.

Culcat pe prund, cu visul căpătâi,
Nu-i prea târziu s-aud cuvântul care
A fost uitat din clipa cea dintâi.

Priveşte-n tine, cât de mult se poate,
La cerc îngust de clipe în lumină.
Ascunde-te, să nu-ţi găsească vină,
Cortina trage-o peste tot şi toate.

Fără să ştii de ordine şi cină,
Stai şi ascultă în genunchi, în coate
Cum vei primi iertarea de păcate
Şi cine-n colţ de vis o să te ţină.

Vei înţelege-atunci, fără tăgadă,
Că-n somnul tău ce zilnic va veni
Aceleaşi înţelesuri stau grămadă,

Aceeaşi matematică va fi
Speranţă şi victorie şi nadă
A morţii ce-o să vină într-o zi.

Întoarce-te din plesnituri de stâncă,
Din scobituri de râpi muiate-n rouă.
Despică umbra muntelui în două,
Fugi de genunea norilor, adâncă.

Arată-mi chipul blând de lună nouă
Şi nu privi năluca serii încă,
Să nu te soarbă hăul ce mănâncă
Frânturi de nimb, când împrejuru-i plouă.

Învinge-ţi neputinţa, prinde-ţi şalul
Căderilor de fluvii ce împart
Nădejdi şi spaime aţipind pe malul

Vegherilor clipind tăcut în cart.
Întoarce-te, iubito, sări în valul
Izvoarelor ce nu ne mai despart.

Veghez sfiala orei dimineaţa,
Râvnind să-nalţ umil o rugăciune,
Dar spaima clipei mute mă supune,
Poveri în trup îmi săgetează viaţa.

Doamne, îndreaptă-mi calea, să-mpreune
Mâinile mele ce-au uitat dulceaţa.
Celui puternic să-i aşterni povaţa.
Topeşte-i ura din rostiri nebune.

Atinge-l ca pe-un fur de lună plină
Şi îi smereşte graiul de-nceput,
Ca să-l primeşti de-a dreapta fără vină.

Dă celui blând un veşnicit sărut
Şi adu-mi, Doamne, mirul tău la cină,
Să mă-nvelească taina, ca un scut.

Nu voi plăti doar răul ce-l voi face
Cu gestul bici şi cu privirea dură,
Dar chiar şi binele ce nu se-ndură
Să-şi dezgolească trupul când îi place.

Ceea ce simt şi ce-a ieşit pe gură
Sădesc în glia poftelor buimace.
Mă urmăresc, izbind când duhul tace,
Atâtea cazne prinse în armură.

Intenţii am şi nu mă plâng de vrere,
Dar fapta mea s-a consumat în van
Şi-n mări secate rostul clipei piere.

Arunc năvod, dar nu ies la liman.
Am să plătesc în viaţă cu durere,
Căci nu mai am în suflet nici un ban.

STĂRUITOR ÎŢI URMĂRESC FĂPTURA

Stăruitor îţi urmăresc făptura,
Să nu uit forma visului statornic,
Iar trupul tău, în ceas de taină dornic,
Să se arate, potolind arsura.

Sâni pârguiţi, surpând bătăi de ornic,
Buze arzând, desferecându-mi gura,
Coapse tânjind să lepăd băutura,
Încinsa lavă, must opac şi spornic.

Se-alină ziua rătăcită-n dodii
Şi umbra fuge nopţi şi zori în şir.
Când voi atinge neştiute zodii

Şi clipele-mi vor da zănatic bir,
Te voi sculpta în patimi, pisc de rodii,
Pe tine, rug, înveşnicit cu mir.

-Vreau doar un sfat, maestre, vreau o cheie,
Pentru-a ieşi din trupul meu afară.
- Ce-i mai urât în lumea ta ternară ?
Adu-mi răspunsul, vino c-o idee !

M-am îmbrăcat, cu râvna mea sumară,
Am colindat, aprinsă odisee,
Pământ şi spaime, gânduri de femeie
Şi m-am întors, răspuns să-i dau, spre seară.

Maestrul meu într-un copil se-ascunde.
- Eu ştiu răspunsul ! spun. Ura-i mai rea.
Aştept acuma cheia !...Nu-mi răspunde.

Tăcere doar în trup de catifea.
M-a fulgerat un gând ce mă pătrunde :
Tăcerea e eternitatea mea.

De-am căutat-o-n aşternutul moale.
Doar strigătul supunerii durează.
Am iscodit cetatea pururi trează
Din fir de prund spre depărtări domoale.

M-am strecurat în vama fără pază.
Doar urma gleznei se zărea la poale
Şi în tăcerea lespezilor goale
Răcoarea clipei fruntea-nrourează.

Am întrebat străjeri din munţi de sare
De mi-au văzut iubita pe un nor,
În cuib de vânt sau scorburi de visare.

Nu mi-au răspuns. În ceas aromitor,
Am întâlnit-o dincolo de zare.
Era câmpie, eu tăcut izvor.

Va înceta şi vântul, vara trece.
Porneşte firul ierbii în solie.
Se naşte-n lan aceeaşi păpădie
Şi-acelaşi măr e gata să se plece.

S-au pârguit şi strugurii în vie.
Arsura gurii tale mă petrece.
Îţi ferec trupu-n mâna mea cea rece
Şi te supun sub mine, pe vecie.

Te-mpotriveşti, dar coapsa ta mă strigă
Din prăvălirea crengilor de dud,
Sub scobitura frunzei de ferigă.

În cuib de greieri tainic te aud.
Pe rugul toamnei ce-a-nceput să frigă,
Îţi smulg trufia, ca pe-un zmeur crud.

Citesc în mine cum citesc o carte.
Aprind lămpaşe-n bolgii-adânci de lene,
Simt patima ce mi-a pătruns în vene,
Jertfit altar de-mpotriviri deşarte.

Cu râvnă smulg orgolii de sub gene
Şi-ntrezăresc pe un ostrov, departe,
Un luminiş înveşmântat aparte,
În strai curat, cu vaporoase trene.

Veghindu-mi pasul fără contenire,
Mă lupt să-nchid sluţenia-n lăcaş,
Ferit de gheara spaimei din privire.

Strunind un arc de ne-nfricat ostaş,
M-arunc în lama clipei cu uimire,
Chip de copil, în suflet de ocnaş.

Scoală, frumoaso, leapădă veşmântul
Ce peste noaptete-a iubit cu sete,
Căci au venit şi ploi şi ierni în cete
Şi printre ierburi crude trece vântul.

Deschide ochii, lasă-l să se-mbete
Cu taina brumei asfinţind pământul.
E clipa mierlei ce-şi înalţă cântul
Şi-al vântului ce s-a oprit în plete.

Priveşte rodul viilor mustinde
Şi caută-mă-n vrejul şerpuit.
Pe pântec jarul zilei ţi se prinde

Şi îţi sărută fructul pârguit.
Sub frunte umbra toamnei se întinde.
Aleargă-n noi un cerb spre asfinţit.

Cu mâini aprinse-n rug de rugăciune
Vă cer, prieteni, nu stârniţi iubirea.
Făceţi-i loc s-aştearnă adumbrirea
Pe cugetul ce-aşteaptă o minune.

Lăsaţi-o-n taina sângerând privirea
Până va vrea deplin să se-mpreune.
Nu o vedeţi păşind pe arse dune
Şi peste munţi, s-aştearnă primenirea ?

Un pui de ciută spaima îşi alină,
O patimă se năruie în lan.
E după zidul casei şi-i străină

Cerboaica mea ajunsă la liman.
Priveşte pe fereastră în lumină.
Un pas mai e, o clipă sau un an.

Tăiat în două, fructul slăbiciunii
Cloceşte decădere şi sclavie;
O aripă nu crede în tărie,
Un mugure nu mângâie gorunii.

Se născocesc idile ca să fie,
Perversul rupe aura cununii,
Sfiala nu mai scurmă-n trup tăciunii,
Iubirea ta a devenit pustie.

Nici zâmbetul nu mai arată bine.
Îmbăloşat cu scârbă în iatac,
În rânjet a sfârşit, uitând de sine.

Mirii cei puri de mâine nu se plac.
Să sap adânc, până când dau de mine,
E tot ce-n viaţa asta pot să fac.

Eu, trandafir din palida câmpie,
Tu, crinul alb, de-ntunecimi departe,
Eu, măr aprins pe-o margine de carte,
Tu, rodia ce mi-a predat solie,

Eu, arbore ce norul îl desparte,
Tu, umbra prea cucernicită sie,
Îmi dai să beau un strop de apă vie,
Ca să m-afund în voluptăţi deşarte.

Între lumina ce-a ajuns la tine
Şi inima ce nu o pot struni,
Între izbânda zorilor divine

Şi nopţile cu torţe arămii,
Se-nalţă visul, fald de steaguri line,
Să ne-nvelească-n patimi pe vecii.

Mai sunt pe-alocuri turme şi fâneţe.
Un glas de tulnic încă se distinge
Şi doina fir de patimă atinge,
Strivită-n larma searbădă din pieţe.

Mai semănăm, când foamea ne învinge
Şi spicele se coc visând tandreţe.
Printre păduri adorm poteci răzleţe
Şi-un zbor năvalnic bolta o împinge.

În înserare greierii mai cântă.
Câte un cal mai paşte ierburi moi,
O rândunică încă se avântă

Şi-un vis ascuns se naşte din noroi.
Dar roua clipei pe obraz se zvântă
Şi-o lacrimă s-a rătăcit în noi.

Ce mă apasă mai adânc, în mine,
Îmi încovoaie clipa ce asudă
Şi mă îneacă-n cuib de iarbă udă
Să nu mai simt mireasma de sulfine ?

Ce mă striveşte ca pe-o coaptă dudă,
Sub talpa zilei cu mişcări străine,
Ce chip îmi smulge graiul şi îmi ţine
Silabele în cumpănire nudă ?

Nu îi răspund ispitei ca o ghiară,
Rămas cu fruntea-n glod, uitat de zbor,
Dar îi primesc strânsorile de fiară

Şi glasul slab, şoptind ispititor,
Ca să mă-ncarc cu dulcea lui povară,
A gândului de-a pururi răbdător.

O pasăre din mine se ridică
Zbătându-se la uşa coliviei
În care am supus-o agoniei
De-a mă veghea, să nu-mi mai fie frică.

Doar pentru mine, dând frâu larg magiei,
Am vrut să-mi cânte cu făptura-i mică.
Îngenunchiat pe firul de arnică
Să aţipesc la pragul veşniciei.

Desfigurată îmi rânjeşte soarta.
Ce frig mai e în suflet şi ce ger
Când înţeleg cât am greşit cu arta

De-a ţintui aripi ce-n lanţuri pier.
Hrăniţi albastre păsări, spargeţi poarta,
Din gând pierit urcaţi-le pe cer !

A SÂNGERAT O TOAMNĂ CARE PLEACĂ

A sângerat o toamnă care pleacă
Din lumea asta veşnic în derută
Şi-am coborât uimit aceeaşi rută
Pe care vremea-n taină se înneacă.

Mă văd bătrân, aproape de o sută,
Apoi bărbat tăiş scoţând din teacă
Şi tânăr brad căznindu-se să treacă
Prin ploi şi vânt urlând de pe redută.

Adolescent, am revăzut prin ceaţă
Iubiri tăcute, spaime ce mă rup.
Am coborât avid în dimineaţă

Şi iată-mă copil cu dinţi de lup.
Acum când viaţa mi-a trecut prin faţă,
Mai pot spera să dobândesc un trup.

Ştiu unde sunt, în ce ungher mi-e gândul ?
Am înţeles că rostul lui mă-nvinge ?
Că semăn cu mânia ce m-atinge
Şi cu orgoliul trpul meu arzându-l ?

Am sufocat desfrâul ce respinge
Şi împăcarea nopţi şi nopţi la rândul ?
M-am depărtat de drum, apoi urmându-l
Şi de-nvrăjbirea care mă încinge ?

Ce am făcut ca visul să nu treacă
Şi mulţumit de mine să nu fiu ?
Să nu-mi mai scot invidia din teacă ?

Şi mă întreb, cât încă mai sunt viu :
Eu am învins febrila zi ce pleacă
Sau ziua m-a învins fără să ştiu ?

Apele mari vor potopi câmpia,

Ceasul căinţei prea tăcut se lasă